Alecsandru Ioan Cuza, s-a născut la 20 martie / 1 aprilie 1820 la Bârlad. Se împlinesc 200 ani de la naşterea marelui domnitor, întemeietorul României.
Actul unirii a fost în mare parte o lucrare a masoneriei franceze şi lojelor înfiinţate la Iaşi şi Bucureşti dar a implicat şi complotul lojelor ruseşti. Ziarul mason unionist „Steaua Dunării” apăruse din 1855 până în 1856 la Iaşi sub conducerea lui M. Kogălniceanu, şi din 1856 în 1858 la Bruxelles, unde a activat Karl Marx, sub numele L’Etoile du Danube. Liberalul mason de origine bizantină Ion C. Brătianu, reîntors de la Paris, a înfiinţat loja „L’Etoile du Danube (Steaua Dunării) în Bucureşti. Scopul lor era de a uni Principatele sub un domnitor român provizoriu, ca să înşele poporul şi puterile garante, după care să fie înlocuit cu un prinţ străin din occident. Iniţial, Unirea era sprijinită de Franţa şi Regatul Sardiniei, la care s-a adăugat apoi Rusia şi Marea Britanie deşi complotau în ascuns. I se opunea deschis Austria, şi bineînţeles puterea suzerană Turcia.
La începutul lunii ianuarie 1859, deputatul moldovean Anastase Panu i-a propus lui Cuza ca unirea celor două Principate sa se faca cu ajutorul armatelor celor doua principate si cu un domn strain, dar Alexandru loan Cuza a refuzat. Nu ştiau cine să fie domnul străin nici dacă va accepta iar teama de complotistii lui Grigore Sturdza, omul altei puteri străine rivale, i-a făcut să hotărască în grabă de a pune pe cineva din ţară cu intenţia si condiţia de-al da jos la momentul oportun.
La 5/17 ianuarie, Adunarea electivă din Moldova a votat o rezoluţie prin care persoana aleasă va deţine domnia până când puterile garante vor accepta Unirea şi apoi vor aduce un principe din familie regală străină din occident.
Înainte de a i se acorda votul lui Cuza, care se remarcase prin faptul că atunci când turcii i-au impus falsificarea alegerilor, a preferat să-şi dea demisia din funcţia de pârcălab pe care o deţinuse la Galaţi, dovedind că nu ţine la scaun, a fost chemat şi obligat să jure că va abdica imediat când i se va cere.
Cuza nu dorise tronul şi nu s-a aşteptat să fie ales. Alţi candidaţi aveau şanse mai mari: masonii Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, sau Costache Negri. Dar tocmai pentru că nu dorea tronul a fost preferat cât mai ales pentru faptul că era locţiitorul hatmanului. Fiind dezinteresat, a fost considerat omul potrivit să renunţe la tron la momentul potrivit. Pe de altă parte, alegerea locţiitorului comandantului armatei ca domnitor a fost determinată de frica de conspiraţie dusă în favoarea nepopularului obsedat de putere Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturdza, susţinut de masoneria rusă, bancheri, servicile secrete ale Rusiei, militari polonezi cu legături în Muntenia cu Ion Ghica şi Constantin Cantacuzino. Planul era de a declara Unirea la Focşani şi de a-l proclama pe Grigore Sturdza domn a celor două principate. Dar lovitura de stat pregătită a eşuat. Alegerea a fost apărată de trupele lui Cuza, care au înconjurat clădirea Adunării, pentru a nu fi atacată de complotiştii lui Grigore Sturdza.
La Bucureşti, candidatul favorit liberalilor era Nicolae Golescu iar al conservatorilor era Bibescu. Ion C. Bratianu împreună cu maiorul Barbu Vlădoianu au fost cei care au contribuit decisiv la alegerea lui Cuza din necesitate. Liderii unionişti făceau parte din loji francmasonice franceze, opuse lojelor ruse.
Dar Cuza-Vodă, menţinându-se la egală distanţă de cele două rele: liberalii radicali manevraţi din afară pentru noua ordine veşnic revoluţionară, precursorii comuniştilor internaţionalişti, şi, pe altă parte, de boierii exploatatori, stăpânii autohtoni de sclavi care se doreau eliminaţi de primii ca să facă loc altor stăpâni şi colivii la scară globlă.
Ion Brătianu avea şi el să se „pocăiască” mai târziu după Comuna din Paris (1871), care l-a convins de caracterul internaţionalist şi ateist al masoneriei iluministe din Franţa şi România, de nedreptatea făcută la Congresul de la Berlin prin care România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia istorică (sudul Basarabiei redenumite acum la Ucraina) (art. 45). Tratatul de pace de la Berlin – la care României nu i s-a permis să participe – semnat la 13 iulie 1878, condiţiona la art. 44 recunoaşterea independenţei României de revizuirea articolului 7 al Constituţiei din 1866 prin care statul român era obligat să acorde drepturi civile şi politice străinilor necreştini (evreilor). Acest lucru a fost realizat pe timpul lui Carol I prin legea din 1879, după care Italia a recunoscut independenţa, urmată în 1880 de Germania, Anglia şi Franţa. De aceea, Ion Brătianu i-a atenţionat pe cei trei fii ai lui, Ionel, Dinu şi Vintilă să nu intre niciodată în masonerie.
Cuza, nefiind omul prea potrivit pentru marionetă, după ce a ajuns domnitor a intrat repede în conflict cu masonii revoluţiei de la 1848, deşi el însuşi fusese un lider paşoptist.
În decembrie 1860 Cuza a interzis loja „Steaua Dunării” condusă de Ion C. Bratianu dominată de străini, iar în octombrie 1864 a dat ordin poliţiei să dea foc clădirii lojei „Înţelepţii din Heliopolis” în care s-au regrupat masonii, înfiinţată în mai 1864, pentru a înceta complotul împotriva lui Cuza.
Unii l-au inclus pe Cuza în rândul membrilor masoneriei, în timp ce alţii spun că nu există nici un fel de dovezi că ar fi făcut parte din vreo lojă. Dar şi dacă ar fi făcut nu are mare legătură cu faptul ca a fost ales ci doar ca a fost considerat util pentru că era cinstit şi dezinteresat de putere şi bani. La Bucureşti, loja masonică era alcătuită exclusiv din francezi, membrii Consulatului Franţei, nu avea români în ea.
Ales la 24 ianuarie 1859, ca primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al României (1862- 1866), Alexandru Ioan Cuza a condus ţara timp de şapte ani.
Sosirea domnitorului Alexandru loan Cuza la Bucureşti a avut loc la 8/20 februarie 1859, fiind întîmpinat şi aclamat cu entuziasm de circa 100.000 de persoane mobilizate in acest scop.
Având dragoste de popor, Cuza s-a străduit în timpul domniei să biruie greutăţile dinafară şi dinlăuntru. Ca om, Alecsandru Ioan Cuza era frumos, paşnic, prietenos, modest, sincer, fire agreabilă, dar cu slăbiciune pentru femei si cărţi de joc. Era un om hotărât, dar nu prea ambiţios, nu dorea să parvină şi nu s-a folosit niciodată de slujbele pe care le-a deţinut pentru a obţine foloase personale. Era drept şi obişnuia să umble printre oameni incognito pentru a afla problemele şi doleanţele lor, sau, pentru a-i prinde pe negustori cu ocaua mică. Pe sub straie ţărăneşti, sau de om sărac, cu care se deghiza adesea, purta tunica albastră cu decoraţii aurite cu care se legitima la nevoie. Cum s-ar spune, nu era corupt nici coruptibil. Deşi era liberal şi nu iubea pe boierii hrăpăreţi, nu avea vederi radicale, şi îşi iubea ţara şi poporul, deşi era din neam de boieri.
Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Turcia, Regatul Sardiniei) de la Paris privind organizarea Principatelor Române din 10/22 mai – 7/19 august 1858, a stabilit să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu un domn ales pe viaţă, cu guvern şi adunare leguitoare proprie. Cu toate acestea, după ce la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei alege în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, şeful armatei moldovene, fost pârcălab (perceptor) la Galaţi, la 24 ianuarie/ 5 februarie 1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti se pronunţă pentru alegerea ca domn tot a lui Alexandru Ioan Cuza, la presiunea şi în entuziasmul mulţimii de circa 40.000 oameni, care nu ştiau nimic de planurile urzite. Se realiza astfel de facto Unirea Principatelor Române numite din 24 ianuarie 1862 „România”.
Napoleon al III-lea al Franţei a ajutat la neutralizarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de îndoita alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 prin Conferinţa de la Paris, puterile garante recunosc oficial faptul împlinit la 24 ianuarie 1859. Dar este meritul lui Cuza că sultanul, care era potrivnic Unirii, până la urmă a recunoscut-o de jure în 11 decembrie 1861. Când a intrat la sultan, Cuza nu s-a târât în genunchi cum făceau de obicei domnitorii ci demn, cu fruntea sus.
La 10/22 mai 1859 au început la Focşani lucrările Comisiei Centrale prevăzută de puterile garante pentru elaborarea legilor comune celor două Principate şi primul proiect de Constituţie, care însă nu a fost aprobat de domnitor, Comisia fiind desfiinţată în februarie 1862.
În 1861, România, prima ţară din lume cu o producţie de petrol, exporta pentru prima dată petrol rafinat (1041 l).
La 22 ianuarie / 3 februarie 1862, se formează primul guvern unitar al României în frunte cu conservatorul, jurnalistul, magistratul Barbu Catargiu (1807-1862). La 24 ianuarie / 5 februarie se deschidea la Bucureşti primul parlament (Adunarea Naţională Legislativă) al României, iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala ţării.
La scurt timp însă, la 8/20 iunie 1862, primul-ministru Barbu Catargiu a fost asasinat pentru ca susţinea legea rurală conservatoare. Barbu Catargiu, a rostit atunci în discurs următoarele cuvinte: „La 11 iunie voiţi să vedeţi şi d-voastră florile, trandafirii din acele buchete, cu care se găteau să serbeze ziua de 24 ianuarie? N-aveţi decît să mergeţi la Văcăreşti şi veţi vedea că buchetele care s-au găsit asupra celor arestaţi se compuneau din topoare, cuţite, suliţe, ciomege şi chiar puşti, şi îndată veţi înţelege ce scopuri nevinovate avea şi acea serbare! Dar, domnilor, să credem, să sperăm, cel puţin, că vor înceta de a mai creşte pe pământul României asemenea trandafiri, asemenea buchete, al căror parfum este otrava cea mai ucigătoare ce revarsă peste societatea noastră. Pacea, domnilor, pacea şi liniştea sunt scăparea ţării, şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării!” Era vorba de răscoala lui Mircea Mălăeriu de la 22 ianuarie 1862, a liberalilor, înăbuşită de armată. La 24 ianuarie / 5 februarie 1862 se formase România.
Intelectualul naţionalist Barbu Catargiu nu credea că România se poate clădi pe masele aduse la putere de revoluţiile masonice marxiste, ci pe o elită românească de valoare intelectuală şi spirituală autentică care să le călăuzească. Dorea emancipare, unire, autonomie, dar prin boierii români, prin meritocraţie, nu prin „lupte de clasă”, mişcări de mase şi comitete revoluţionare marxito-comuniste.
„Să încetăm dar a huli pe bogaţi şi, mai cu seamă, de a tîngui, cu un cuvînt şi fără cuvînt, clasele de jos ale societăţii. Cu acestea nu facem decît a le descuraja şi a le înrăutăţi. Insuflînd lenea, nărăbdarea, invidia, nu dăm oamenilor, fiţi încredinţaţi, mijloace noi şi bune de bogăţie şi de fericire; din contră, le pregătim mizeria şi ticăloşia” – spunea Barbu Catargiu.
La ieşirea din clădirea Adunării Naţionale a constatat că trăsura lui lipsea. Prefectul poliţiei capitalei, colonelul Nicolae Bibescu, s-a oferit să-l ia în cupeul lui. Barbu Catargiu a fost împuşcat din spate mortal pe când trecea pe sub bolta porţii Mitropoliei. Au fost trase două focuri, din care unul nu l-ar fi nimerit pe Bibescu deşi s-a tras de la un metru. Au fost suspectate mai multe persoane dar cazul nu a fost niciodată elucidat. Unul din suspecţi s-a considerat a fi prefectul poliţiei capitalei care era alături de el în trăsură, văzut fiind de cei care se aflau în urma trăsurii cum ţinea braţul drept peste umerii lui. Bibescu ar fi strigat „s-a tras de sus”, însă s-a constat că focul a fost tras de jos. A declarat ca asasinul s-a urcat pe scara trăsurii, a tras şi apoi a fugit, dar nu l-a putut descrie. Toate argumentele duc la ipoteza ca Bibescu era implicat deşi posibil altul era asasinul. Conform unor surse, pe patul de moarte, Bibescu ar fi strigat: „Iartă-mă, Barbule!”
Barbu Catargiu îşi iubea ţara şi pe ţărani: „Sa dăm poporului pământ în raport cu puterea lui de muncă.” – spunea el. Dictonul lui pe care îl dorea înscris şi pe steag era „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”. Era un conservator moderat, înţelegea necesitatea schimbărilor dar nu la comandă, nu rapide şi cu orice preţ. Să nu uităm că şi marele Eminescu era conservator. Catargiu vroia să dea posibilitatea de a se încheia contracte de muncă de comun acord între ţărani şi proprietarii autohtoni de pământ. Liberalii hotărâseră pentru ziua de 11 iunie (aniversarea izbucnirii „revoluţiei” în Bucureşti la 1848 – observaţi că toate cifrele datelor importante sunt alese semnificativ), să organizeze o demonstraţie prin care să provoace căderea guvernului, cu cuţite şi puşti cum a spus Barbu Catargiu, dar prin asasinarea lui nu a mai fost nevoie.
Legea rurală conservatoare a fost votată la 11/23 iunie dar Cuza nu a aprobat-o.
Prim ministru a fost numit N. Creţulescu – liberal moderat – cu care colaborează pentru realizarea reformelor pe „calea de mijloc”.
Liberalii radicali erau masa de manevră a ocultei occidentale care vroia să-i elibereze pe ţărani ca să-i înarmeze împotriva dominaţiei turce. Adică pentru a trece ţara dintr-o mână într-alta.
Cuza a reluat în 1862 cu un nou plan lucrările de construcţie abandonate pe vremea lui Scarlat şi Grigore Ghica a spitalului „Noul Pantelimon”. Construcţia a fost inaugurată de domnitor la 24 ianuarie 1864, la care a contribuit cu o donaţie de 2000 de galbeni.
La 17/29 decembrie 1863 a realizat secularizarea averilor mănăstireşti (moşii care cuprindeau 25-26% din suprafaţa ţării), alocându-se 82.000.000 lei pentru despăgubiri, din care se scădeau 31.000.000 lei datorii. Egumenii greco-fanarioţi au fost obligaţi să restituie bunurile şi obiectele de cult Bisericii Române. Înainte de secularizarea averilor mănăstireşti Cuza se ducea deghizat pe la mănăstiri, în special la M. Neamţului, pentru a afla situaţia lor care, după cum avea să constate, din punct de vedere moral şi religios era jalnică. Multe din istorisirile despre acestea au rămas in tradiţia populară. Cuza nu era împotriva bisericii ci împotriva controlului ei de egumeni greci şi fanarioţi.
Alexandru Ioan Cuza voia să îmbunătăţească starea ţărănimii. Pentru că iubea poporul a propus legea rurală prin care ţăranii erau eliberaţi şi împroprietăriţi cu pământ. Istoria pretinde ca s-a desfiinţat feudalismul, însă pregătea de fapt viitorul feudalism corporatist sub acoperirea politico-legislativă numită „democraţie”.
Legea rurală din 14 / 26 august 1864 a dus la împroprietărirea a 463.554 de familii de ţărani cu loturi de pământ agricol prin răscumpărare din proprietatea mănăstirilor controlate până atunci de egumenii greci, şi a marilor boieri. Suprafaţa lor era 1.810.311,297 ha, la care se adăugau mai târziu 228.328,9727 ha cu care au fost împroprietărite, cu locuri de casă şi grădină, în baza legii, 48.342 de familii de tineri căsătoriţi, ceea ce însumează 2.038.640,2697 ha, împărţite la 511.896 familii. Nu a fost suficient dar era o realizare. Preţul de răscumpărare pe care trebuia să-l plătească ţăranii pe termen de 15 ani reprezenta aproape preţul pământului.
In „Proclamaţia Măriei Sale Domnitorului către sătenii clăcaşi”, numărul 1015 din 14 august 1864, se spunea: „claca este desfiinţată de-a pururea si de astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pămant proprietate si moşie a voastră; de astăzi voi aveţi o patrie de iubit si de apărat”.
Cuza a dat decretul organic din 3/15 decembrie 1864 pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei creştine ortodoxe, prin care se prevedea autocefalia Bisericii Române, legătura cu Patriarhia constantinopolitană păstrându-se doar sub raportul dogmei.
În 1864, a iniţiat o Constituţie şi o lege electorală, iar prin legea privind organizarea administraţiei, România a fost împărţită în judeţe şi plase. S-a preocupat de dezvoltarea agriculturii, industriei şi comerţului. Hotărârile importante pentru popor şi ţară erau supuse şi aprobate prin plebiscit (referendum naţional).
În 5/17 decembrie 1864 Cuza a dat legea instrucţiunii, a învăţământului primar obligatoriu şi gratuit. În fiecare sat trebuia să existe câte o şcoală primară. În oraşe au fost înfiinţate licee, iar la Iaşi (1860) şi la Bucureşti (1864) două universităţi. S-a stabilit învăţământul unitar: primar de patru ani, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani. S-a înfiinţat în premieră Şcoala de Medicină Veterinară, Şcoala de Arte Frumoase (bele-arte) inaugurată la 14/26 decembrie 1864, la conducerea căreia a fost numit pictorul Theodor Aman, S-a reînfiinţat Conservatorul de muzică şi declamaţiune din Bucureşti. S-a organizat învăţământul militar. Alexandru Ioan Cuza s-a îngrijit ca armata ţării să fie înzestrată cu armament şi cu cadre ofiţereşti. La 12/24 februarie 1864 Adunarea generală votează proiectul de lege pentru organizarea armatei. S-a înfiinţat Ministerul de Război şi Arsenalul Armatei. S-a înfiinţat Garda Naţională, sub comanda domnitorului.
La 13 /25 februarie 1864 s-a dat legea privind înfiinţarea Consiliului de Stat, prezidat de domnitor şi compus dintr-un vicepreşedinte şi 9 membri numiţi. Consiliul elabora la cererea guvernului proiecte de legi şi trebuia consultat asupra tuturor proiectelor legislative. A fost însă desfiinţat în 1866 prin art.131 al Constituţiei.
S-a dat legea comunală, legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, după model francez, legea privind interzicerea cumulului de funcţii publice, legea pentru organizarea judecătorească. A ţinut foarte mult ca oamenii să fie cinstiţi iar judecătorii să împartă dreptatea după lege. Au fost stabilite judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel. S-a înfiinţat Curtea de Conturi la 24 ianuarie 1864. Au fost promulgate Codul penal şi Codul civil în 1864. S-a organizat serviciul vamal. S-a înfiinţat la 1 iulie Direcţia de statistică a Moldovei prin decret a lui Cuza, director fiind numit Ion Ionescu de la Brad. S-a adoptat un Regulament de navigaţie. S-a constituit Consiliul Superior al Instrucţiunii publice. S-a organizat Corpul inginerilor civili. A fost adoptată Legea contabilităţii. S-a înfiinţat Primăria oraşului Bucureşti, Muzeul Naţional de Antichităţi, Corpul inspectorilor agricoli, şi multe altele. Alexandru Ioan Cuza a realizat extrem de multe într-un timp extrem de scurt.
La 2 /14 mai 1864 Al. I. Cuza a decretat dizolvarea Adunării, pentru că era dominată de conservatori, care se opuneau reformei agrare, electorale şi a altor reforme în varianta liberală. Proclamaţia domnului avea în anexa textul unei noi Constituţii, care urma să fie supusă referendumului. Astfel ca la 10/22 - 14/26 mai 1864 s-a aprobat prin plebiscit noua Constituţie numită „Statut dezvoltator al Convenţiei de la Paris” prin care prerogativele domnului erau mărite, precum şi noua lege electorală. Noua constituţie modifica dispoziţiile Convenţiei de la Paris sporind drepturile puterii executive, făcându-l pe domnitor mai greu controlabil. Noua lege electorală menţinea votul cenzitar, dar cu un cens mai scăzut, ceea ce a dus la creşterea numărului de alegători.
In 24 mai / 5 iunie 1864 Al.I. Cuza a obţinut de la Constantinopol aprobarea noii Constituţii şi dreptul de a modifica legile fără consimţământul Puterilor. Era o formă de independenţă, altă scapare de sub control care a dus la detronarea sa.
La 9 /21 mai 1864 este descoperit complotul format din fanariotul C. Sutzu şi medicul ministrului turc, care urmăreau răsturnarea lui Cuza cu sprijin din afara ţării şi despărţirea Principatelor Unite. Lovitura de stat a fost dejucată şi cei doi au fost arestaţi.
La 24 noiembrie / 6 decembrie 1864, Cuza a dat un decret prin care s-a înfiinţat Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, sub controlul Ministerului de Finanţe.
Cu toate eforturile depuse în politica externă, nu a fost posibilă apariţia monedei naţionale deşi leul exista ca monedă de calcul. Cuza a făcut numeroase încercări de creare a monedei naţionale care ar fi accentuat suzeranitatea şi independenţa ţării. Dar puterile străine prin slugile lor au împiedecat permanent acest deziderat. S-au făcut însă în acest sens studii, proiecte şi probe monetare. În 1860 s-a bătut proba din bronz de 5 Parale cu stema principatelor române unite. În 1864 s-au bătut alte probe din bronz de 5 şi 10 Sutimi, având pe avers efigia domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi legenda: Alecsandru Ioan I.
La 1/13 mai 1865 intra în vigoare codul Penal si Codul de procedură penală, desfiinţându-se jurisdicţia consulară străină care păgubise ţara. Ca urmare, consulii puterilor garante s-au prezentat în corpore la Palatul Domnesc, protestând contra aplicării acestor legi.
În 19/31 octombrie 1865 se concesionează pe 30 ani unor bancheri englezi, francezi, austrieci dreptul de a înfiinţa la Bucureşti o bancă de scont şi emisiune monetară. După scurt timp i se retrage privilegiul de emisiune.
La 1/13 decembrie 1865 intra în aplicare Codul Civil, care apăra proprietatea şi familia.
La ordinul conspiraţiei străine, slugile lor din conducerea Partidului Naţional Liberal (în frunte cu I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti), a Partidului Conservator, bancheri, ministrul de război şi mai mulţi ofiţeri corupţi au format o „monstruoasă coaliţie” care l-a obligat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să abdice. Asta a fost posibil pentru că membrii complotişti ai lojei masonice erau şefi şi la liberali şi la conservatori şi bancheri. Atunci, ca şi acum, opoziţia era doar o faţadă. Forţele complotiste, au corupt, mituind cu bani proveniţi din afara ţării (posibil prin Rusia), conducerea gărzii de la palatul domnesc, pe ofiţerii şi comandanţii a două regimente din cele patru existente în capitală, din care făceau parte colonei, maiori şi căpitani care si-au călcat jurământul de credinţă faţă de ţară şi domnitor. Loja Înţelepţii din Heliopolis, includea lideri liberali radicali şi moderaţi, lideri conservatori, bancheri şi ofiţeri.
În noaptea zilei de 11/23 februarie 1866, ora 1 a.m. (după alte surse ora 4 a.m.), au pătruns în dormitorul domnitorului, şi l-au silit cu pistoalele să semneze abdicarea, care fusese deja redactată de ei, pe spatele unui complotist. L-au scos apoi din palat în haine civile „nemţeşti” învelit într-un cearceaf, trecând printre două rânduri de soldaţi întorşi la ordin cu spatele, pentru a nu vedea ce se întâmplă. După care l-au alungat din ţară.
Războiul de independenţă al României, sub domnitorul străin 10 ani mai târziu, avea să fie numai faţă de turci, aşa cum s-a încercat anterior şi prin Vladimirescu şi Cuza.
În după amiaza aceleiaşi zile de 11 februarie, la ora 1 p.m., ca să dea o aparenţă de legalitate loviturii de stat, liderii complotiştilor, numiţi „Locotenenţa domnească”, formată din N.Golescu – liberal radical, Lascăr Catargiu – conservator, N.Haralambie – colonel, au convocat Camera şi Senatul în şedinţă extraordinară, unde deputaţii si senatorii au proclamat domn pe contele de Flandra si duce de Saxonia, dintr-o veche familie masonică, fratele regelui Belgiei, sub numele de Filip I, care însă a refuzat.
În 12 februarie, se hotărăşte mutarea lui Cuza la Cotroceni, deoarece foştii miniştri de război, generalul I. E. Florescu şi colonelul A. Solomon intenţionau să-l elibereze cu ajutorul ofiţerilor din armată neimplicaţi în conspiraţie. Doamna Elena Cuza soţia domnitorului, primind dreptul de a-l vizita la Cotroceni este oprită pe drum de colonelul Solomon spunându-i: „înştiinţaţi pe Măria Sa că armata nu se solidarizează întreagă cu conjuraţii şi că un singur cuvânt aşteaptă de la domnitorul lor, spre a-l reîntrona”. Dar Cuza a refuzat; ţinea mult mai mult la ţară şi Unire decât la „scaun” şi nu le dorea periclitate cu un război civil.
În ziua de 13 februarie, Alexandru loan Cuza a părăsit Bucureştiul spre Braşov, unde o întâlneşte pe Maria Obrenovici. De acolo pleacă la Viena unde vine si doamna Elena Cuza. Maria Obrenovici se spune a facut parte din agentura rusă, motiv pentru care l-a abandonat pe Cuza imediat dupa aceea.
Motivul detronării de către „coaliţie” e simplu de înţeles. Domnia lui Cuza, o soluţie de compromis şi provizorat, după care să controleze ţara prin intermediul unei dinastii străine apusene, scăpase puţin de sub controlul fracmasoneriei prin francezi, ca şi Tudor Vladimirescu care scapase de sub controlul francmasoneriei prin ruşi si a fost lichidat. Se spune că se temeau că ar fi putut să declare monarhia ereditară a dinastiei româneşti.
În locul lui, au adus un prinţ din Germania introdus pe ascuns în România la 10 mai 1866, cu un paşaport fals pe numele Karol Hettingen. Cei care l-au alungat pe Cuza sperau că prinţul străin va conduce ţara după placul lor.
În România a fost instaurată o monarhie străină, care nu i-a permis domnitorului să se mai întoarcă în ţară ca simplu om. Deşi, spune tradiţia populară, în anii pribegiei mai venea la moşia lui de la Ruginoasa deghizat în cioban.
În 1868, Al. I. Cuza a primit propunerea din partea Franţei de a se reîntoarce pe tronul României, pe care avea s-o refuze spunând că nu îşi doreşte să se reîntoarcă la tron cu sprijinul unei puteri străine ci numai cu cea a ţării.
Exilat la Florenţa, Alexandru Ioan Cuza a murit în 3-4 / 15-16 mai 1873, la Heidelberg, în Germania, la doar 53 de ani, unde se afla din motive medicale. Conform dorinţei sale a fost înmormântat la Biserica Domnească de lângă Palatul Domnesc de la Ruginoasa. La înmormântare au participat 30.000 ţărani. În 1944, osemintele sale au fost mutate la Curtea de Argeş iar în 1946 la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Poporul l-a iubit mult şi îi păstrează o neştearsă amintire, la fel ca şi pentru marii voievozi Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul.
„Mişcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vreodată în Ţările Dunării române, cată să aibă în caracterul ei sămânţa unor rele şi mai mari. De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt”. [1880]
„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn (…)”.
„11 februarie a fost un act de laşitate şi ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea”. Mihai Eminescu
Lumina Ascesniunii - Toate drepturile de autor sunt rezervate.